Versione Italiana | Nota biografica | Versione lettura |
Ce naiba făcea el la 11 ani? Era în timpul războiului, poate prin 41, deși nu-și amintește să fi văzut soldaţi. Pe-atunci, Satul Nou nici nu exista. Ei locuiau în marginea Grindeniului, de fapt, în afara satului, și cât priveai în stânga și-n dreapta nu erau decât bălării și tufișuri care mergeau până-n malul Neajlovului. Abia după război a-nceput să-și facă lumea case în jur, iar prin 65 era deja un nou sat. Când se gândește la vârsta aia se înduioșează brusc. Avea pe-atunci, pe la 10 ori pe la 11 ani, o pereche de pantofiori făcuţi pe comandă. Îi purtase un văr de-al lui de la București și pe urmă i-i dăduse lui. Se-ncălţa cu ei uneori, duminica, în special când mergeau la niște rude din Dudu. Dar cel mai des trăgea în picioare o pereche de cipici. În fiecare an îi făceau alţii, însă memoria lui i-a păstrat doar pe cei cu feţe din catifea neagră. și-i aduce aminte nou-nouţi, cu ape albăstrii, apoi îi vede în faţa ochilor ponosiţi, îmbibaţi de praf, dar tot așa de iubiţi, cu decolteul tivit la două rânduri, scămoșat din loc în loc, și care-i lăsa o dungă roșie pe laba piciorului. Cu ei era într-o zi de primăvară, posibil început de martie, când a găsit capul de teracotă îngropat în spatele grajdului.
Era în acel loc o bucată de pământ foarte afânat, în care plantau de regulă cartofi. Primăvara îl trimiteau acolo, iar el se ocupa de treaba asta pentru că îi și plăceau cartofii foarte mult. Făcea cuiburi cu o săpăligă și arunca unul-doi cartofi gata încolţiţi, ţinuţi în nisip toată iarna. Așa și atunci. A dat de dou-trei ori cu sapa și i-a văzut nasul ieșit din pământ. Bătea soarele în spatele lui, încălzindu-i vesta de lână, iar din burta pământului se ridica un miros de rădăcini și de viaţă ascunsă, pătimașă, încrâncenată și dulce cum numai pământul ăla negru din spatele grajdului știa să adăpostească.
A dezgropat cu emoţie căpăţâna micuţă, cât o caisă. Avea niște buze proeminente, vopsite cu un roșu lucios și niște ochi negri, care ocupau jumătate din faţă. Era un cap de femeie. Părul maroniu strălucea lăcuit, iar gâtul se termina cu un suport rotund. Nu era o statuetă spartă, ci un cap independent, care stătuse pe o măsuţă ori potrivit în gura unui vas. Ori în altă parte. S-a oprit din lucru și s-a dus imediat la streașina casei, unde era o căldare pentru strâns apa de ploaie. L-a spălat și l-a șters cu poalele cămășii. și abia după aceea a-nceput să-l examineze. Sub gură era un fel de buton, ca o gămălie de chibrit, ieșită din bărbie. Petrache a apăsat, apoi l-a împins cu un vârf de băţ, până când s-a auzit un clic mic, iar buzele statuetei au ieșit în faţă. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de interesant. Era un fel de cutiuţă, ascunsă în gura buzată a femeii de teracotă. Iar în ea, era așezat un inel, care atunci i s-a părut că arată ca un sigiliu. Era un inel de argint, cu o parte rotunjită, ca un bănuţ. Faţa asta netedă era împărţită în patru părţi, de braţele unei cruci simple, iar în fiecare sfert de cerc era o literă: STTL. Era ca și cum ar fi primit un mesaj. Avea convingerea că literele însemnau ceva, erau iniţialele unui nume sau a două nume, poate, și a înţeles imediat că era un inel miraculos.
După ce s-a săturat să-l privească, a urcat în pod. Curgea lumina prin ochii podului, așezaţi chiar pe culmea casei, două crăpături cu cozoroc, prin care se strecurau viespile și-și făceau, pe grindă, cuiburi cenușii. Pe jos era pardosit cu pământ, pe care ei toţi îl căraseră cu găleţile din grădină. Fusese bătătorit bine, iar deasupra avea un strat de lut, lustruit, de ziceai că e ciment.
Petrache a desenat un pătrat cu vârful briceagului, apoi l-a decupat cu grijă. A făcut o groapă mică, în care și-a ascuns inelul, așezând deasupra pătratul de pământ, ca pe o mare operă de camuflaj. și pentru că nu era foarte mulţumit a mai pus peste el și-un coș cu vechituri.
Către seară, când familia s-a adunat la masă, a scos din buzunar capul de teracotă și le-a povestit cum ăl descoperise. Taică-său zicea că în copilăria lui se găseau adeseori bucăţi se statuete, despre care se credea că erau de pe vremea romanilor sau de pe alte vremuri, și tot povestind, luase capul și apăsase pe butonul fermecat, spre marea încântare a întregii familii.
Din seara aia nu-l mai văzuse. A tot întrebat de el, când pe unul, când pe altul, dintre părinţi, dar n-a aflat niciodată ce se întâmplase cu acel obiect. Într-o primă fază, maică-sa îi spunea, lasă, e pus bine, ce treabă ai cu el? Păi vreau să-l mai văd, răspundea el, însă ea îl tot amâna - mâine, o să-l vezi mâine, care se făcea duminică, și tot așa, până când într-o zi i-au spus simplu:
- Nu știu ce s-a făcut cu el, poate l-am aruncat când am făcut curăţenia de Paște.
Tocmai de aceea, îi părea bine că nu le spusese despre inel. Uneori urca în pod să se uite la el, sperând în fundul sufletului să găsească o dezlegare pentru cele patru litere misterioase. Într-o vară, după ce se stinsese taică-său și le luase pământul la Colectiv, a plecat pe un șantier. Avea 14 ani. A stat atunci mai mult de-o lună de zile departe de casă, iar când a revenit era o duminică, în care tot Grindeniul se pregătea de bal. A urcat în pod, a dezgropat inelul, care se potrivea pe atunci fix pe mijlociu, și-a călcat singur pantalonii și s-a îmbrăcat c-o cămașă albă.
Când a intrat în sala de bal arăta ca un prinţ. S-a oprit muzica și un pârlit de prin capul satului l-a arătat cu degetul:
- Ia, uitaţi-vă, bă, notarul! Parcă e notar! și Notaru i-a rămas numele.
Cu toate șicanele și întrebările legate de inel, nu și l-a mai dat jos din ziua aceea. L-a purtat pe inelar, apoi pe degetul mic și n-a spus nimănui, nici măcar nevestei lui, de unde avea acel inel.
- Mi l-a dat un amic de-al meu de pe șantier, mi l-a lăsat cu limbă de moarte și i-am promis că nu-l scot niciodată.
Habar n-avea dacă-i adusese noroc ori ghinion. Îl păstrase pe deget ca pe un mesaj important, ca pe un obiect vrăjit, imaginându-și în clipele de tihnă cum arătau oamenii ale căror iniţiale se aflau pe el. Inelul acesta era și acum sprijinul lui cel mai sigur și voia să moară cu el pe deget.